Dragoste furata si alte povestiri

Mihai Oltean

Editura Eikon, 2010

 

Despre povesti

A fost odata ca niciodata ... ca de n-ar fi fost, nici eu n-as fi cumparat domeniul asta sa o gazduiesc ...

A fost odata o poveste careia nu i-a placut sa ramana singura, si m-a rugat sa mai scriu inca cateva care sa-i stea alaturi.

Si am tot scris, ... si am tot rescris ... pana am ajuns aici: o carticica de 56 pagini ce contine 6 povesti: Dragoste furata, Cine mai crede in om, Liniste regala, Anul nou, Mos Craciun si De ce murim.

De fapt am scris mult mai mult, dar pana la urma le-am ales doar pe acestea. E foarte usor de scris povesti, dar e foarte greu de scris una care in final sa spuna ceva. Sunt o groaza de povesti cu zmei, balauri, zane si printese. Copil fiind, eram atat de incantat de ele ca le stiam pe dinafara. Acum insa, nu-mi mai amintesc nici cum incep, nici cum se termina si nici ce contin. Vag imi aduc aminte de niste scene in care calul se bate cu zmeul, in timp ce Fat-Frumos mananca jaratic ca sa placa unei tipe blonde ce se plictisea intr-un castel. Le-am uitat! In schimb n-am uitat o poveste simpla care ma stoarce de lacrimi de fiecare data cand o citesc: Fetita cu chibrituri. Intotdeauna mi-am dorit ca eu s-o fi scris !

Va avertizez de pe acum ca povestile sunt triste ... unele chiar foarte triste ... Nu are rost sa va mint ... asa e viata ... se termina prin moarte ... nu este nici un motiv sa sarim in sus de bucurie cat traim.

Am scris in majoritatea cazurilor despre oameni necajiti pentru ca doar acolo, in lumea lor, se intampla minunile. Cu un bogatas poti vorbi despre vacante exotice, masini scumpe si home cinema, pe cand cu un om sarac poti vorbi despre suflet.

Daca o sa plangeti - o sa fiu tare fericit ... inseamna ca mi-am indeplinit misiunea si am ajuns la inima voastra !

Oricum, va rog sa nu exagerati ! Povestile raman povesti, adica pura fictiune fara nici o sursa de inspiratie din lumea reala. Se poate sa existe pe undeva un copil care il tot asteapta pe Mos Craciun, dar eu n-am intalnit asa ceva. Iar daca voi ati intalnit, puteti foarte simplu sa schimbati istoria, cumparandu-i ceva de 10 lei si spunand ca e de la Mos Craciun. Un copil amarat va va crede intotdeauna.

Se poate, de asemenea sa existe si animale bolnave, ranite, infometate etc. Nu-i nimic! Cu 2,4 lei puteti sa cumparati o ruda de parizer ieftin de 300 grame si le-ati hranit ! Sau cu 2 bucati de paine inmuiate in ciorba ati rezolvat problema ! Sau le puteti duce la un medic veterinar pentru ca - in caz ca n-ati aflat - majoritatea tratamentelor veterinare sunt foarte ieftine. Si cu asta ati schimbat din nou istoria. Asa n-o sa mai fie astfel de suferinte pe pamant, iar eu n-o sa mai am despre ce scrie !

O carte de povesti nu este completa daca nu este si ilustrata. Am avut noroc si am intalnit-o pe Olimpia Lazar care mi-a facut 25 desene superbe, unul mai frumos decat celalalt.

Poate veti incerca sa rastalmaciti sensul unora dintre povesti, dar am sa va ajut eu sa nu pierdeti vremea si sa n-o luati razna cu interpretarile.

Deci:

Dragoste furata este despre dragostea cum ar trebui sa fie ea (vezi un fragment pe coperta 4), dar care nu-si gaseste implinirea totala niciodata. Am scris-o in 1998, eram in sesiune si am visat doi copaci care se aplecau peste oameni si le furau din lucruri. Povestea este despre acesti copaci care fura singurul lucru de pret pe care il au doi oameni saraci: dragostea. Copacii infloresc sub puterea iubirii, dar oamenii sunt terminati pentru totdeauna. Viata e un joc: ai ceva, ti se pare ca e al tau pentru totdeauna, esti fericit, si apoi vine altcineva care iti fura fericirea si si-o cladeste pe a lui, in timp ce tu esti distrus ... Cateva persoane au citit povestea si m-au intrebat: "si?", "cum se termina ?" ... Povestea nu se poate termina altfel decat asa cum e acum. Dragostea adevarata si frumoasa isi gaseste rar implinire pe lumea aceasta. Intotdeauna intervine ceva care sa o strice. De aceea varianta propusa de divinitate cu o a doua sansa intr-o noua viata mi se pare singura solutie viabila. A doua oara in aceeasi viata nu mai are nici un farmec.

Cine mai crede in om este despre milioanele de oameni amarati, pe care nimeni nu-i baga in seama si nimeni nu-i crede oricat adevar ar grai. In final o sa vedeti ca totusi este cineva care mai crede in om. Scena din final se aseamana cu ceva din Biblie, dar acest lucru e pur intamplator ... n-am urmarit asa ceva. Titlul cartii a fost initial dat de aceasta poveste, dar apoi am renuntat pentru ca era prea religios si i-ar fi indepartat pe unii potentiali cititori care evita astfel de subiecte. Puteti sa cititi aceste povesti pentru ca nu sunt nici de inspiratie religioasa si nici destinate unui astfel de public. Am facut referire in cateva locuri la Dumnezeu, pentru ca unele povesti vorbesc despre amarati, iar El este singura speranta pentru ei. Acesti oameni nu au BMW-uri, nu mananca icre negre, nu stau in vile cu etaj, nu se scalda in piscine, nu au vazut televizoare decat in vitrinele magazinelor ... dar isi indulcesc viata visand la Ziua de Apoi in care au asigurat un loc in Rai. Pentru ei, Dumnezeu este substitutul luxului pe care il vad la ceilalti. Parerea mea este ca Biblia este cea mai importanta sursa de esente pe care o avem. Ca scriitor [inclusiv de povesti] e imposibil sa nu tii cont de ea.

Liniste regala este a doua poveste scrisa de mine. Nu stiam daca Dragoste furata a fost scrisa din intamplare, si nu stiam daca mai pot scrie alta. Am pornit logic, am analizat idei, fapte, lucruri ... si a rezultat o poveste cu final neasteptat. In contextul actual al incalzirii globale, o lupta pentru resurse (in cazul de fata o umbra racoroasa) este intotdeauna plauzibila.

Anul nou - am un motan superb, si de fiecare data cand pleaca de acasa mi se face frica ca are sa pateasca intocmai ca in poveste. Este de asemenea un protest la adresa sarbatoririi animalice a noptii de Revelion. Vedeti vreun motiv de a va bucura si de a deschide o sampanie atunci cand v-ati mai apropiat cu un an de groapa ? Eu nu vad ... si de aceea Revelionul mi-l petrec dormind sau scriind povesti triste.

Mos Craciun - e o poveste grea ... n-o cititi daca stati rau cu inima. E vorba de un copil sarman care traieste dintr-un vis: spera ca intr-o zi sa primeasca si el un brad si o jucarie de la Mos Craciun. Dar "mosul" e prea sarac si n-are de unde sa-i aduca ceva si lui. Nici macar o papusa din carpe innodate. Mai multi prieteni m-au rugat sa schimb finalul si imaginea de acolo ... dar am fost rau si n-am schimbat nimic >:) 

De ce murim - m-am jucat cu simbolurile creatiei omului. Pamantul n-a fost creat direct asa cum e acum. Dumnezeu l-a tot modificat ca sa il multumeasca pe omul ce traia acolo. L-a schimbat atat de mult ca intr-un final a trebuit sa-l schimbe si pe om ca o luase razna si uitase de unde a plecat.

 

Imaginea de pe coperta simbolizeaza intrarea in Rai. Desenul aceasta ar fi trebuit sa fie ultimul din De ce murim, dar am decis in final sa apara pe coperta.

coperta dragoste furata si alte povestiri

 

Toate celelalte ilustratiile din carte sunt alb-negru. Le-am facut asa ca sa scot in evidenta starea de tristete din povesti. Le-as fi putut colora, dar nu cred ca tristetea veritabila se imbraca in portocaliu.

 

O sa cititi / vedeti mai multe in editia tiparita a cartii de povesti. Aici, pe internet, am pus doar povestea Mos Craciun impreuna cu 2 desene.

Cartea tiparita n-o sa fie gratis ... Va recomand sa o cumparati online de aici deoarece au cel mai mic pret de expediere (adica 5 lei). Ignorati mesajele cu 8 lei transportul ... costul de expediere (doar pentru aceasta carte de povesti) este 5 lei  !

Daca credeti ca puteti spune ceva frumos despre aceste povesti, sau daca doriti sa ma incurajati in a mai scrie si alte povesti, imi puteti trimite un email la contact@povesti.org.

Lectura placuta !

----------------------------------------

Mos Craciun

La marginea satului traiau, într-o cocioaba de chirpici, un barbat si o femeie. Erau atât de saraci ca nici farfurii din care sa manânce nu aveau. Se hraneau cu ce primeau de la alti oameni milostivi din sat.

Genunchii li se tocisera, iar degetele li se chircisera de-atâtea rugaciuni, dar Dumnezeu parca-si astupase urechile. Nici un banut nu le arunca pe drumurile ce le bateau zilnic în cautarea unui strop de viata. Seara se întorceau atât de amarâti de parca cineva le-ar fi macinat sufletul între doua pietre de moara.

Casa de poveste in care traiau cei 2 oameni sarmani.

Nu trecu mult si soarta îi îmbogati cu o noua povara: femeia nascu un copil.

Vrând-nevrând, crescu si el din mila satului. De mic se obisnuise cu greul. Rabda de foame zile întregi fara sa plânga. Chiar daca ar fi plâns, tot nu s-ar fi gasit ceva de mâncare. Iar plânsul l-ar fi înfometat si mai rau.

Ziua rascolea prin gunoaiele satului. Uneori gasea hrana atât de stricata încât nici câinii vagabonzi nu s-ar fi apropiat de ea. El, în schimb, o înfuleca bucuros. Apoi încerca din rasputeri sa-si înlature greata; vomitând, si-ar fi golit stomacul si asta ar fi însemnat foame din nou.

Seara se plimba pe ulitele satului batând si cersind la portile oamenilor. De multe ori acestia aruncau cu câte ceva dupa el. Copilul - plin de speranta - nadajduia sa fie o bucata de pâine uscata. Dar nu erau decât pietre tari si ascutite aruncate cu rautate si ura.

Avea multi prieteni: câinii vagabonzi cu care împartea pâinea mucegaita, vrabiile care îsi facusera cuib chiar deasupra coltului în care dormea el, ciorile cu care scormonea muntii de gunoi.

Dar asta nu era de-ajuns. Simtea ca trebuie sa existe ceva mai mult. Ceva mai fin decât nasul umed al unui câine, mai dulce decât un ciripit de vrabiute, mai puternic decât un croncanit de cioara. Ceva pe care doar alti copii de vârsta lui i-l puteau oferi.

Deseori îi privea cum se adunau în poiana spunându-si taine ce i se pareau sfinte. Ar fi dat toate cojile alea de pâine tari si gustoase doar sa afle ce-si vorbeau. Le-ar fi ascultat povestile cu urechi de pisica. I-ar fi tinut de mâini precum pietrele pretioase. Si ce s-ar mai fi jucat ! Ar fi sarit cu ei sa rupa salele pamântului. Ar fi chiuit sa sparga timpanele vailor. S-ar fi învârtit sa ameteasca stelele.

Dar nu. Copiii nu vroiau asta. Îsi aveau ei întelesurile lor de oameni superiori ce-si primeau micul dejun la pat, ce erau îmbracati de parinti sau bunici, si aveau rezervate câte doua ore de somn în fiecare dupa-amiaza.

Copilului cel sarman nu aveau ce sa îi spuna. Îl priveau cu coada ochiului, îsi dadeau coate si apoi izbucneau în râs fara ca cineva sa fi spus vreo gluma.

De multe ori se ascundeau pândindu-l din umbra casei. El stia ca sunt acolo si se umplea de tristete. Trecea, se prefacea ca nu-i vazuse si se îndrepta spre locul sau preferat: muntele de gunoaie. Acolo tot timpul se gasea cineva sa-i sara în brate si sa-l linga pe fata.

Cu un singur lucru nu era împacat: auzise si el povestea Mosului care-n fiecare seara de Craciun cobora din vazduh într-o sanie argintie plina cu daruri ce-ti luau ochii. Mosul intra din casa în casa si împartea munti de jucarii si dulciuri copiilor cuminti.

Si el era un copil cuminte si bun. Fiecare bot de mamaliga mucegaita îl împartea cu câinii strazii. Puilor de vrabie le aducea apa în causul palmei. Nu le cerea nimic parintilor, sa nu-i necajeasca si mai tare. Era cuminte ca un firicel de praf.

Si, de aceea, în fiecare seara de Craciun – tremurând – îl astepta pe Mos. Se uita pe geam si vedea casele din sat ce se colorau, una câte una, cu salbe sclipitoare.

- Dupa aceea Mosul va veni la mine! Sau dupa aceea! Sau dupa aceea!..., îsi spunea copilul. Dar se însela ... De fiecare data ...

Într-un târziu, rupt de somn si deseori slabit de foame, adormea. Era noaptea celor mai frumoase vise. Se facea ca troiene de jucarii asteptau sa intre în casuta lor. Nici nu stia cu care sa se joace prima data. În vis, ciocolata i se naclaise pâna la urechi. Iar bradul parea smuls din soare.

brazii din povesti cresc in soare

Dimineata, cauta înfrigurat bradul si jucariile pe care le visase. Degeaba însa: mosul nu-i lasase nici macar un petec înnodat.

Era atât de necajit încât îsi ascundea capul sub perna si plângea cu lacrimi mari ce nu se mai sfârseau.

Mama încerca sa-l linisteasca spunându-i de fiecare data aceeasi poveste: casuta lor se afla departe, la marginea satului, si Mosul prea-ncarcat de daruri nu mai apucase sa ajunga si la ei. Zorii de ziua îl prinsesera în drum spre ei, dar razele soarelui erau un semnal pentru sania fermecata care trebuia sa se intoarca de-ndata spre palatul din tara gheturilor fara ca Mosul sa o mai poata opri din drum.

Dar tot mama îi promitea ca iarna urmatoare Mosul, ajutat de mai multi spiridusi, se va grabi îndeajuns de mult încât bradul mult visat sa lumineze si casuta lor.

În aceasta promisiune copilul îsi punea toate sperantele. Visele lui de peste an se hraneau din aceste vorbe ale mamei. Nimic din lume nu l-ar fi facut sa creada altfel.

Anii se furisau încetisor unul câte unul. Dar Mosul nu se grabea niciodata destul pentru a ajunge si în locul unde era cel mai asteptat: în coliba de la marginea satului. Lacrimi tot mai mari curgeau pe obrajii îngalbeniti de asteptare, iar crapaturile peretilor se saturasera sa tot auda povestea Mosului celui lenes.

Într-o toamna, copilul se îmbolnavi. Foamea, mâncarea stricata, mizeria, îl doborâra la pat.

Zacu multa vreme în inconstienta cu febra mare. Parintii vegheau pe rând la capatâi, hranindu-l cu ce aveau mai bun: niste coji de pâine pe care le pastrasera, ascunse dupa soba, pentru zile grele de iarna.

Se apropia Craciunul. Copilul, în clipele de luciditate, îsi amintea de promisiunea mamei: anul acesta Mosul se va grabi sa ajunga si la el.

Zilele, pline de chin, se spargeau una câte una. Gramajoara de coji de pâine se facea tot mai mica. Copilul însa, era tot mai bolnav. Noaptea ochii îi puroiau, iar pleoapele i se lipeau ca o cicatrice.

Veni si seara de Craciun. Cerul era senin, iar stelele clipeau norocosilor. 

Speranta mai sufla putina viata în sufletul bolnavului. Încerca sa se ridice din pat, dar nu reusi.

Parintii, rupti de oboseala, dormeau într-un colt al camerei. Stateau strâns îmbratisati ca doi oameni carora le era teama ca nenorocirile sa nu-i loveasca despartiti.

Copilul, în schimb, era treaz. Astepta. La fel cum asteptase în fiecare an. Astepta un brad acoperit cu pui de stele, un ursulet de plus, o cutie mare de bomboane si prajituri sa nu mai încapa în bojdeuca lor.

Undeva, dupa miezul noptii, usa scârtâi încet.

- E Mos Craciun ! îsi zise. Si ochii i se umplura cu lacrimi de bucurie. Era cel mai fericit copil din lume.

Vazu o umbra mare apropiindu-se.

- Îmi aduce darurile la pat ! se bucura din nou copilul.

Umbra îsi deschise haina lunga si scoase de sub ea o coasa neagra cu lama ascutita ca o scânteie. O apuca strâns, cu ambele mâini, si lovi cu sete în inima copilului...

 

Citeste si ... un blog cu povesti

    

cumpara cartea de povesti

Posteaza online un comentariu despre aceasta carte de povesti sau trimite un email la contact@povesti.org

 

 

Citeste si ... un blog cu povesti